Octav-un film ca o poveste

,,A fost odată ca niciodată…” așa începe trailerul filmului ,,Octav”. E vorba, așadar, despre o poveste, că doar așa încep toate poveștile. Mă așez cât mai confortabil în scaunul de catifea roșie, pregătindu-mă să-l urmăresc pe Marcel Iureș. Cu câteva zile în urmă, l-am cunoscut personal, în sfârșit!, la festivalul albaiulian ,,Povești”, după Dialogurile cu Cătălin Ștefănescu. Un bărbat înalt, rasat, ușor adus de spate într-o atitudine de aristocrat fin, aplecat asupra cărților și-asupra întrebărilor lumii, învăluit în fumul albăstrui amar al țigării. Nu puteam rata ocazia de a-l revedea, la Sebeș, la proiecția specială a ultimului său film.
Mă uit în jurul meu, lume multă, multă…mulți copii, parcă prea mulți la un film de artă, așa cum îl anunță campania de promovare. Mă întreb, îngrijorată, dacă toți copiii ăștia vor putea rămâne cuminți în scaunele lor, până la sfârșitul filmului? Cât vor înțelege ei dintr-un film de artă? Cum vor reacționa spectatorii la tot ce văd pe ecran și, mai ales, la întâlnirea cu protagonistul, cu regizorul și cu producătoarea filmului? Mă tem că trăitorii micului oraș lipsit de un cinematograf de mult prea multă vreme, nu mai au educația sălii de cinema… Luminile se sting, foielile în scaune se opresc, șoaptele încetează…pe pânza albă, cocoțată în mijlocul scenei, încep să curgă imaginile…
Octav e soiul ăla de film care te apucă de mână și te duce unde nu vrei: în adâncurile amintirii, prin cotloanele sufletului. Te forțează să te așezi, să meditezi, să-ți pui întrebări și să cauți răspunsuri, uneori, amare…te îndeamnă la un fel de cumințenie. De curățire. Filmul chiar este o poveste: ,,A fost odată ca niciodată un copac mare sub care curgea un râu frumos…”. De data asta, povestea a purtat numele ,,Octav”. Dar putea să poarte orice alt nume – numele meu, numele tău, numele oricui. Eu sunt Octav, tu ești Octav. După ce te ridici din scaunul în care l-ai urmărit, filmul acesta te urmărește. Îi auzi încă acordurile vibrându-ți în suflet, așa cum copilul Octav aude, cu urechea lipită de capacul pianului, cea din urmă notă. Pornită de sub degetul tatălui, nota finală străbate trupul pianului oprindu-se în tâmpla fiului. În sufletul bătrânului Octav, aceeași notă răsună încă, vibrând în înțelesuri noi, mult mai adânci. Odată cu amintirile, odată cu re-trăirea, în altă gamă, a întâmplărilor de-odinioară, vine și acceptarea, împăcarea: ,,- Spune-mi, tu pe cine iubești? – Pe mama. Și pe tata!” Dacă în Octavul celor 9 ani se dădea o luptă între iubirea pentru o mamă mereu tristă și iubirea pentru tatăl infidel, Octavul celor 84 de ani poate înțelege și accepta intruziunea în echilibrul familial a amorului clandestin pentru servitoarea a cărei frumusețe îi revine în amintire, furișată ca o privire albastră prin gaura cheii.
Povestea nu e complicată defel: trăitor la Paris de ani mulți, Octav revine în țară pentru a-și redobândi casa copilăriei, un conac năpădit de iederă și de umbrele trecutului, înconjurat de păduri și de dragostea statornic-încăpățânată a lui Spiridon, tovarășul de joacă al lui Octav. Întâlnirea cu trecutul, ca și despărțirea de acesta, e grea. Odată deschisă ușa, trecutul năvălește cu putere în viața lui Octav. Scara din lemn, cu trepte scârțâind, se bifurcă simbolic: în viață trebuie să urci dar și să cobori, ai de făcut alegeri, dacă sari vreo treaptă, din grabă ori neatenție, s-ar putea să pierzi ceva…Rând pe rând, bătrânul Octav deschide uși pentru a trece niște praguri: odaia copilăriei, cu patul poveștilor șoptite, la ceas de somn, de mama, odaia de muzică, în care tatăl îi dă lecția despre cum să trăiești, rotund, toate notele care alcătuiesc partitura vieții, odaia de pictură în care, în mijloc, stă tabloul neterminat al copacului din povestea de adormit Octavul mic, odaia de joacă în care trenulețe aleargă prea repede prin gări, ca mai apoi, să se ciocnească între ele într-o joacă serioasă ca viața, odaia în care, seara, familia se reunește la masă într-o tensiune alimentată de frumusețea insistentă a servitoarei. Afară, pe-o creangă desfrunzită, dulcea pasăre a tinereții freamătă sub ochii lui Octav și-și ia zborul, luând chip de fetiță în rochie albă cu panglici în părul lung: e Ana, tovarășa de joacă a micului Octav, ,,prințesa” Ana care-i poruncește, șăgalnic, să se dea în leagăn. Și să nu plece! Să nu plece niciodată! Dar Octav uită. Și pleacă. Octav îmbătrânește. Așa e viața! Numai că el începe să îmbătrânească într-o seară, după moartea mamei, când își întreabă tatăl: ,,E rău să-mbătrânești?” Povara celor 9 ani rămași fără poveștile mamei e mai ușor de dus când ai alături un Spiridon cu poftă de joacă și o Ana îndrăzneață și curioasă.
Valuri de amintiri izbesc sufletul și mintea bătrânului Octav până când toate urmele regretelor, fricilor și neîmplinirilor se spală și rămâne doar liniștea. Da, timpul a zburat prea repede, dar, în sfârșit, vorbele tatălui capătă acum înțeles: ,,Privește viața ca pe o bucată muzicală. Fiecare eveniment e o notă. Iar amintirea lui e rezonanța acelei note. Dacă înlături o amintire, oricât de dureroasă ar fi, îți vei pierde tot echilibrul.” Și Octav ia cu el toate amintirile și pleacă iar, de data asta, pentru totdeauna, lăsând în urmă o casă în care vor răsuna din nou râsete de copii.
Luminile se aprind, prea repede pentru a ne putea ascunde urmele unor lacrimi. E liniște încă, o vreme…lumea pare trezită dintr-un somn greu…e și uimire, e și regret, e și bucurie. M-am înșelat. Copiii din sală au fost cuminți, au râs și-au exclamat odată cu eroii din film, și-acum aplaudă, în picioare, firesc, de parcă fuseseră de când lumea la cinematograf.
Invitați să adreseze întrebări regizorului Serge Celibidachi, producătoarei Cristina Dobrițoiu și lui Marcel Iureș, spectatorii, timizi la început, întreabă și ascultă răspunsurile cu sufletul la gură. O prietenă îmi șoptește la ureche, zâmbind: ,,Nu întrebi și tu ceva?” Nu mă gândisem deloc la asta dar deodată mă aud întrebând, de sus, de la balconul care îmi ascundea genunchii tremurânzi: ,,Domnule Marcel Iureș, când vă lipiți urechea de pianul vieții dumneavoastră, care este nota muzicală pe care încă o mai auziți?” Toată lumea aplaudă iar eu mă ridic pe vârfuri să văd dacă a venit și Victor Rebengiuc în sală, trebuie să fi intrat cineva important de se aplaudă. Încremenesc, toți ochii privesc în sus, spre balcon…Slavă Domnului că nu mi se văd genunchii! Ce-oi fi zis? Am dat doar glas unui gând care mi-a rămas în minte, insistent: ,,Care e nota pe care o auzi ultima oară?”, întreabă tatăl. Octav nu știe ce să răspundă și-și lipește urechea de pian, ascultând ceva ce părea să nu se mai audă.
Marcel Iureș mă privește zâmbind, regizorul zâmbește și el și așteaptă curios, răspunsul. Care vine. Și care e, din nou, ca o poveste: ,,M-am născut în cea de-a opta lună, august. În luna a opta, omul care trudește tot anul știe dacă pământul va da rod bogat sau nu. Știe dacă munca lui a fost cu folos. În film, numele meu e Octav, care înseamnă ,,al optulea”. M-am identificat, încă de la început, cu personajul. Răspunsul meu la întrebarea dumneavoastră este: O octavă. Asta e ceea ce aud mereu.” Înțeleg că actorul Marcel Iureș nu e doar un mare actor, e și un mare om. Care s-a născut ca să dea rod bogat. Care trăiește viața în gama ei completă, care parcurge octava dintre Naștere și Moarte cu echilibrul conștiinței că trebuie să rodească mereu, la orice vârstă.

 

 

Reclame

Denis și domnul Candid

Oamenii normali aduc cu ei, din fiecare vacanță, câte ceva: fotografii, amintiri, liniște, vuiet de mare-ascuns într-o scoică, miros de rășină, răbdare, regrete, prietenii noi, poftă de viață, oboseală plăcută ori alte chestii la fel de mărunte. Numai eu aduc cu mine oameni. Îi ,,rup” din locul vacanțelor mele fără milă, ca pe niște crenguțe mici cu care să-mi altoiesc sufletul și mintea. În vara asta, m-am întors cu Denis și cu domnul Candid- un copil cu păr blond și ochi negri și-un malac ras în cap cu ochi blânzi până la lacrimi. I-am rupt din locul lor pentru că nu puteam să-i las acolo! Pentru că, vara asta, trebuia să-mi altoiesc sufletul cu soiul lor- soi bun! Acum aștept să se ,,prindă” altoiul ca să fac și eu poame bune.
………………………………………………………………………
Denis (lovind cu lopățica nisipul ca să intre mai bine într-o găletușă de plastic verde pe care zbura siderat un elefant roz): ,,Mamă, tu știi care e jucăria lumii?”
Mama (lovind cu unghiile lungi și ascuțite într-o brichetă argintie): ,,……….”
Denis: ,,Mamă! Nu vrei să știi, nu ești curioasă?”
Mama: ,,Ba da, Denis, sunt curioasă.”
Denis (încruntându-se): ,,Atunci, întreabă-mă!”
Mama (zâmbind): ,,Te-ntreb: care e jucăria lumii, mamă?”
Denis: ,,MINGEA.”
Mama: ,,Mingea??? ”
Denis: ,,Da. Acum întreabă-mă de ce!”
Mama: ,,Te-ntreb: de ce?”
Denis: ,,Că e rotundă.”
Mama (crezând că, în sfârșit, înțelege): ,,Aaaaa, e jucăria lumii pentru că e perfectă!”
Denis (supărat): ,,Nțț! Ba nu-i perfectă!”
Mama: ,,Cum nu-i perfectă, mamă? E rotundă! Și n-ai zis tu că-i jucăria lumii?”
Denis: ,,Păi, e jucăria lumii! Dar nu-i perfectă, fi’ncă n-o au toți copiii. Dar toți copiii vor s-o aibă. De-aia-i jucăria lumii!”
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Oprim mașina într-o parcare aproape pustie, înainte de Fetești, sub soarele arzător al miezului de zi. Cu picioarele grele de neumblat și căldură, mă îndrept spre clădirea pătrățoasă, vopsită într-un albastru mai mult decât voronețian, pe care cineva bătuse, strâmb, în cuie, o placă albă, de tablă, pe care scria cu litere mari și negre ,,Spații de servicii și parcare”. La câțiva metri de mine, un malac între două vârste, cu brațe și ceafă groase, ras în cap și tatuat, mătura cu nesfârșită grijă două-trei frunze și multe hârtii, atent să nu-i fure vântul gunoiul din făraș. Dintr-o mașină albă, coboară mama cu odrasla care abia învață să meargă și fac, șontâc-șontâc, vreo câțiva pași. Malacul se oprește din măturat, se apropie de cei doi, și se apleacă delicat, să aștearnă o mângâiere pe creștetul copilului care-l privea cu ochi rotunzi, rotunzi. Brusc, îmi simt picioarele mai ușoare…Intru în pătrățelul albastru-voronețian. Spații de servicii fără servicii! Apă caldă, ba! Săpun, ba! Hârtie, ba! Dar…… peste tot, pe chiuvete, pe suportul oglinzilor, pervazul ferestrelor, pe jos, erau zeci de pet-uri cu grijă tăiate și transformate în vaze de flori, toate pline cu trandafiri parfumați!
Ies, zâmbind, în arșița de afară, trec pe lângă malac, nu știu cum îl cheamă, așa că îl botez, în gând, cu singurul nume care i se potrivește- domnul Candid.

Viața – cea mai frumoasă poveste

Sanda Burță-Negrea
27.04.2017
fii-atent-la-goliciunea-unei-vieti...

Nu l-am cunoscut niciodată. Povestea lui Onu al lui Simion Dicu din Căciulata Sebeșului o știu de la nepotul lui, Mihai Jurca. Mi-o spune cu ochi parcă privind în depărtări, cu frământări de mâini, cu încruntări născute din ciuda că timpul așterne pânză de uitare și peste oameni care ar trebui să rămână mereu. Fiecare om are o poveste și povestea lui e cea mai frumoasă. Sau cea mai tristă. Ori cea mai plină de curaj. E CEA MAI! Fiindcă e numai a lui. Dar cum aș putea eu, cea care nu l-a cunoscut niciodată pe Onu, să spună cea mai frumoasă poveste? Nici nepotul lui n-o știe pe de-a-ntregul, anii trecuți sunt mulți, memoria de copil e subiectivă, prinzi înțelesuri mai mult cu inima decât cu mintea…

Gabriel Garcia Márquez spunea că ,,viața nu este ceea ce ai trăit, ci ce îți amintești că ai trăit și cum ți-o amintești pentru a o povesti”. … și niciun istoric n-ar fi de acord cu el. Cum însă eu nu sunt nici pe departe un istoric, aleg oricând subiectivitatea memoriei imaginative. Mă gândesc acum că nepotul a păstrat în memorie imagini, povești și vorbe care i-au atins, într-un fel sau altul, sufletul, i-au stârnit admirația față de bunicul lui… Asta e ceea ce ajunge la mine – frânturi de viață, așchii de durere, adieri de fericire, fulgerări de curaj. O să vă spun povestea unei povești.

Ion Dicu, Onu, cum îl chemau toți, avea doar 17 ani când, împreună cu un prieten, ia drumul pribegiei pentru a plăti o datorie căzută din senin pe capul familiei. Simion Dicu, tatăl lui Onu, se pusese chezaș pentru un prieten care luase cu împrumut din bancă o sumă mare de bani. Când omul moare, nevasta acestuia nu mai recunoaște împrumutul și atunci banca cere socoteală chezașului. Dintre toți copiii lui, șapte la număr, Simion îi hotărăște lui Onu plecarea în Țara făgăduinței pentru a ,,spăla obrazul” familiei.

La început de secol XX, într-o epocă în care mulți ardeleni plecau să trăiască ,,visul american” ca singură cale de a-și croi un trai mai bun, nu i-a fost greu lui Onu Dicu să-și găsească tovarăș de drum. Greu a fost cu banii, căci prețul căpătat pentru perechea de boi vândută de tata Simion, nu era nici mai mare și nici mai mic decât cel al unui bilet de Orient Express cu destinația Viena. Acolo au coborât Onu și tovarășul lui. Și după ce s-au uitat în jur cu ochi mari, bucurându-se că faine locuri a rânduit Domnul pe pământ, și-au adus aminte că-s încă tare departe de capătul drumului lor. Și că banii s-au dus. Au făcut ce au știut ei mai bine, au pus osul la muncă și au ascuns în colțul sufletului dorul de casă. Așa, pas cu pas, au ajuns în Elveția. Au muncit și acolo până au strâns bani să ajungă în Franța, de unde au pus piciorul pentru întâia oară pe un vapor.

Minunăție mare, tulai Doamne, să așezi tu suflare lângă suflare, om mare, tânăr, copil de țâță, muiere, bărbat, supus al Imperiului austro-ungar sau ba, săraci ori aventurieri, da’ mai mulți săraci, toți îngrămădiți la clasa a treia, jos, în pântecul vaporului. Atât de îngrămădiți încât abia de-și puteau face o sfântă cruce, că numai de Sus le putea veni ajutor. Au pus piciorul pe uscat după aproape o lună, când ar fi putut jura că tălpile lor s-au deprins mai degrabă a se opinti să n-alunece decât a călca.

Ajunși în America, au stat o vreme în ,,bort”, locul unde înstrăinații căpătau adăpost și-un blid de mâncare, până prindeau ,,cheag” să plece mai departe. Acolo a gustat Onu pentru întâia oară cafea și cacao, iar mâncare cu carne căpătau în fiecare zi. Munceau pe unde se găsea și erau plătiți săptămânal, în zi de sâmbătă. Atunci își puneau tot focul dorului în stihuri ticluite pe loc, la un pahar, două: ,,America, America, carne friptă/ Sebeș, Sebeș, mazăre prăjită!”

Onu a ales să meargă în sud. Mulți rămâneau în orașele americane industrializate, era mai lesne să găsești de lucru în furnicarele acelea în care asudau laolaltă neamuri fel de fel. Ajuns pe plantația unui sudist, feciorul lui Simion Dicu din Sebeș, împrăștia gunoiul dus cu căruța pe câmp. Era harnic străinul, tocmai pe placul stăpânului! Era și mândru tare, fecior fain ca bradu’, tocmai pe placul coconițelor gemene, odraslele stăpânului!

Vreme de patru ani, Onu, ajuns acum John, a îndeplinit tot soiul de sarcini la curtea stăpânului său care a ajuns să-l prețuiască așa de mult încât l-a pus păzitor al fetelor lui. La fiecare sfârșit de săptămână, bogații sudiști petreceau strașnic, în casele mari cu terase largi, victoriene. Onu îmbrăca atunci livrea, mănuși albe și țilindru și mâna trăsura care le ducea pe fete la petrecerile de pe plantațiile vecine. Acolo le mai și dansa, că nu erau mulți bărbați care să răsucească așa de țanțoșă mustață ca a lui Onu. Și coconițele stăpânului au prins drag mare de străinul pe care soarta l-a adus la ușa lor. Atât de mare drag că s-au rugat de tată să nu-i mai dea drumul niciodată. Și lui Onu i-au intrat la inimă frumoasele fete pe care niciodată nu le-a putut deosebi, deși a lăsat și el acasă geamănul lui.

Trecuseră vreo trei-patru ani de când Onu răspundea la numele de John, datoria familiei fusese plătită prin munca lui când, într-o zi a anului 1913, primește carte de-acasă prin care mama îl cheamă să-l mai vadă o dată. Îi ieșise o ,,bubă după cap” și-și aștepta sfârșitul. Stăpânul îl sfătuiește să nu plece, zvonul despre izbucnirea Primului Război Mondial umbla de ceva vreme prin lume…Nimic nu-l împiedică însă pe Onu să-și mai strângă o dată mama în brațe, nici măcar propunerea stăpânului de a-i da de nevastă una dintre fetele sale și jumătate din plantație. Fetele îl conduc plângând la gară și Onu le păstrează în suflet imaginea în timp ce se pierd toți în norul alburiu de fum, fâlfâindu-și batistele. Le păstrează imaginea înlăcrimată cam trei –patru săptămâni, cât a durat călătoria cu vaporul, și încă vreo câteva zile de drum cu trenul, căci se vede treaba că Cel de Sus i-a hotărât altă soartă feciorului din Sebeș.

În gara din Vințu, Onu mai că nu-și crede ochilor! Nimeni alta decât Ana lu’ Stricatu, fata din vecini, șade pe-o bancă, lângă tatăl ei, așteptând trenul care să-i ducă tomna de unde venea Onu – în America. Acolo, la Chicago, Ana avea un frate, dus de câțiva ani de-acasă în împrejurări coborâte parcă din pagini de roman de aventuri. Nicolae Stricatu avusese un conflict cu trei feciori care, vrând să se răzbune, îl înjunghie pe Ion, alt frate al lui Nicolae și al Anei. Acesta moare și atunci Nicolae îl caută pe ucigaș pentru a-i plăti fapta cu aceeași monedă. Lumea vorbea că, de frica lui Nicolae, ucigașul ar fi stat multă vreme ascuns pe la Râpa Roșie. Pentru a evita încă o crimă, mama lui Nicolae îl trimite pe acesta în America. În urma lui, ucigașul nu poate răsufla ușurat căci coșmarul în care Ion întors din lumea de dincolo îl îndeamnă să bea un pahar cu sângele lui îl chinuie atât de tare încât își pierde mințile și se spânzură.

La Chicago, Nicolae își croiește soartă nouă și bună. Ajunge șef de bancă și lumea în care se învârte de-acum e cea a oamenilor bogați. Când le arată unor prieteni americani poza Anei, sora lui rămasă în Sebeșul natal, se și pune la cale măritișul ei. Pun toți bani pentru două bilete de vapor, căci nu se cădea ca o fată tânără să plece la capătul lumii neînsoțită de părintele ei, și așteaptă ca Ana să aleagă pe unul dintre ei să-i fie bărbat. Care i-o plăcea mai mult! Numai că nici socoteala din America nu se potrivește cu cea de-acasă! În inima Anei își făcuse locaș, încă din copilărie, chipul lui Onu și când fata îl vede în gară își zice că asta numai voia Domnului poate fi! Capătă așa curaj mare că i se împotrivește tatălui și se întoarce din drum. Îl voia musai pe Onu lui Simion Dicu și de americani nu poftea să știe! Mare supărare îi face fratelui Nicolae, asta o știe Ana, dar el e frate bun și-are să-i treacă, Onu i-a sta alături toată viața. Ce încă nu știa Onu era că și lui i se rânduise mireasă. Pe Maria lu’ Ursu, fată de om înstărit. Numai că nici Onu nu poftea să știe de alta decât Ana.

Om vrednic și hotărât, Onu se leagă în fața Domnului cu Ana, își cumpără hei în Târgul de fân și-și înalță casă. Avea în gând să mai muncească o țâră pe pământ american, cu Ana cu tot, numai că vorbele plantatorului sudist se adeveresc, granițele se închid și năpasta războiului se pornește. Și Onu îmbracă vestonul cenușiu de ostaș, își strânge în brațe muierea, părinții și frații rămași acasă și pleacă pe frontul de răsărit.

,,N-am luat la ochi niciun soldat, nici măcar o dată.”, le povestește moșu’ Onu nepoților.  Într-o zi din prima iarnă petrecută pe frontul răsăritean, un tovarăș de arme al lui Onu zărește pe o coamă de deal, din locul unde stăteau ascunși în zăpadă, un grup de soldați ruși, în frunte cu un ofițer călare pe cal alb pe care-l ia în cătarea puștii. Camarazii îl sfătuiesc să nu-l împuște pentru a nu fi descoperiți, însă, într-un gest prostesc, sinucigaș, soldatul apasă pe trăgaci și ofițerul se prăbușește în zăpada înroșită. Rușii se întorc din drum și împușcă aproape toți soldații români ascunși în zăpadă. Onu și încă vreo câțiva, puțini, scapă cu viață dar stau ascunși într-o pădure, sub nămeți, vreme de 3 zile și 3 nopți lungi, geroase.

Nu-i ușor să retrăiești, fie și numai povestind, momentele de grea cumpănă din viața ta. Și acum, când le povestește nepoților lui despre ,,blăstămatul” război, i se umple ochii de lacrimi. Se afla în linia a doua când, într-o dimineață, la ivirea primilor zori, Onu se strecoară din tranșee și descoperă trupurile fără viață ale camarazilor din linia întâi. În timpul nopții, soldații ruși i-au surprins dormind și, la adăpostul întunericului și al liniștii, le-au tăiat beregata. Au murit așa, în somn, toți, pesemne tot i-a iubit Domnul de i-a cruțat de lungă suferință…Când a dat cu ochii de frații gemeni, unul lângă altul ca-n pântecul sărmanei lor maici, întinși fără suflare și parcă dormind, Onu-și simte picioarele de cârpă moale căci frate geamăn are și el și numai bunul Dumnezeu i-a purta de grijă, pe unde-o fi fiind… Și plânge cu lacrimi amare, de neputință și durere.

Se spune că nimeni nu pleacă niciodată la război gândindu-se că Dumnezeu este de partea cealaltă. Și Onu s-a încredințat mereu în mâinile Tatălui ceresc, în cele mai grele încercări l-a simțit aproape, a căpătat puterea de a se ridica și a merge mai departe. Așa s-a întâmplat și când a căzut prizonier în Siberia. Cu alți doi prizonieri, Onu e dus într-un sat uitat de lume, în taigaua siberiană, pentru a munci. În izbe din lemn își duceau traiul nu multe suflete – bătrâni cu bărbi lungi, de pustnici, femei, ,,cele mai frumoase fete” pe care Onu le-a văzut vreodată și copii zdrențăroși. Cu toții plin de păduchi, murdari, privind cu ochi curioși la cei trei străini. Da’ tot mai bine le era aici decât în focul războiului, mai trăgeau nădejde că-ntr-o zi se vor întoarce la casele lor. Așa, cu nădejdea asta, au trăit trei, mai patru ani pe pământ rusesc. Și-n ăștia trei-patru ani, Onu i-a învățat pe supușii țarului cel mare să fiarbă leșie din cenușă, cum a văzut că făcea maica lui, ca să se curețe de cele lighioane ce se sălășluiseră în capetele lor. A mai zidit și un cuptor, întocmai ca acasă, la Sebeș, ,,numa’ o țâră mai mic să hi fostă”, cât să umfle în pântecul lui fierbinte patru pâini. Și iacătă cum Onu, care cu ceva vreme în urmă fusese John, se trezește a fi Ivan.

,,Idi suda, Ivan!” , îi face semn cu degetul încârligat de ani starostele satului. Prinsese încredere bătrânul în Onu, era pe placul său așa harnic și îndemânatic și nu mai voia să-l lase să plece. Om de nădejde îi trebuia satului și-acum gândește starostele să și-l apropie pe Ivan, să-i arate prețuire. Îl ia de-a dreapta lui în troica grea, căptușită cu blană, la care trăgeau cai spătoși, cu părul lung să-nfrunte gerul siberian. Și mână bătrânul, și mână caii, și troica alunecă de-a lungul întinderilor nesfârșite de omăt – numai alb vedea Ivan în fața ochilor, dar nu-ntreba nimic. Tace și-atunci când troica se oprește brusc în pustiul înghețat. Starostele îi arată o lopată și-i cere să dea la o parte zăpada până dă de o ușă grea, din lemn. Acolo, ascunse în pântecele pământului, zăceau grămezi mari de grâu. Nu mai văzuse Onu în țara lui așa ceva, nu mai văzuse nici John pe tărâmul făgăduinței asemenea ascunzătoare! O vede-acum Ivan și se minunează căci cine-ar fi gândit că sub zăpezile nesfârșite dormeau un somn dulce grămezile de boabe visându-se pâini aurii?!

Când războiul se termină, Ivan nu mai vrea să știe nici de bogăția de sub nămeți, nici de rusoaice frumoase și nici de prețuirea starostelui din sătucul pierdut în taigaua siberiană. Calea lungă, de 3000 de km, o face și pe jos, și în căruțe întâlnite-n drum, și cu trenul, mereu cu gândul la Ana lui și la casa părintească. Nimic nu-i poate sta în cale lui Onu Dicu. Și când bunul Dumnezeu îl ajută să calce iar pe pământ strămoșesc, cade în genunchi și pupă țărâna.

Între cele două războaie, Onu e chemat să lucreze la poliție și pentru faptul că știa a grăi în șase limbi. Nevasta îi dăruiește șapte copii, printre care se numără și Florica, mama celui de la care am aflat povestea Onului lu’ Simion Dicu din Căciulata Sebeșului. Cea mai frumoasă poveste!

Sursa foto: http://mirceachira.ro

Sertarul cu vieți

 

album-de-familie-poza1

SERTARUL CU VIEȚI

 

Știam de sertarul cu fotografii al bunicii încă dinainte de a merge la școală. Eram fascinată de pătrățelele de hârtie lucioasă care mi se arătau, cu zgârcenie, doar la zile de bună dispoziție. Îmi imaginam secrete, presimțeam emoții, adulmecam povești nemaivăzute…pe măsură ce creșteam, și secretele din sertarul cu fotografii se adânceau, poveștile căpătau alte bătăi de inimă și alte chipuri. Niciodată bunica nu mi le-a arătat pe toate, erau fotografii pe care le ferea de ochii mei sau curiozitatea mea de copil așa vedea. Bunica la 16 ani, cu rochie albă pe care înfloreau în roz trandafirii, obrajii ei îmbujorați de culesul viei, bunica la brațul bărbatului ei, întâiul copil, al doilea, apoi al treilea…privirea tristă a bunicului aflat pe front…mătuși, unchi, veri și verișoare, rude, vecini, prieteni, camarazi, români, sași, unguri, țigani, ruși și americani, tineri și bătrâni, veseli și triști, femei, bărbați, toți în același sertar! Sertarul cu vieți.

Fotografiile, toate, alcătuiesc un evantai alb-negru la care privesc cu nealterată curiozitate, după atâția ani… ,,Cerberul” sertarului a plecat de mult. Imediat după moartea bunicii, am simțit o nevoie aprigă de a mă întoarce în timp, de a retrăi momentele cu ea…sertarul cu poze mă aștepta cu poveștile lui încremenite în imagini. Erau vieți acolo, chipuri pe care nu le cunoșteam, locuri care nu-mi spuneau nimic…aveam nevoie de cineva care să-mi fie călăuză printre amintiri. Bunicul mai avea nevoie de timp să-și vindece rănile sufletului, dorul de ea era prea mare…atât de mare încât somnul nu voia să vină decât așteptat, cu ochi umezi, pe perna femeii lui. Am așteptat ca dorul și durerea să se mai ostoiască. Am așteptat până când a fost prea târziu….

Îl rog acum pe tata să-mi spună, atât cât știe el, povestea fiecărei poze. Așa începe călătoria mea către propriile rădăcini. Secretele încep să nu mai fie secrete, unul după altul, aflu nume de oameni și locuri, zâmbesc, întreb, mă mir, mă-ntristez, mă recunosc în gesturi transmise, miraculos ori firesc, prin generații. Încep să trăiesc viețile lor, ale oamenilor din fotografii…

…Iat-o! Elisabeta Bojiță, bunica mea, ,,de 16 ani”, cum scrie ea însăși pe dosul fotografiei. ,,Amintire din anul 1933, Sebeș”…e scrisul frumos rotunjit cu penița al unei tinere fete, cochetă, cu părul strâns în coc, la ceafă, într-o încercare de a disciplina cârlionții cu aer juvenil. Mărgele sidefii la gâtul alb, bluză imaculată, din mătase. Privirea prea serioasă, absența zâmbetului, întreaga atitudine mă fac să ghicesc strădania femeii de a ieși la lumină din trupul adolescentin. Patru ani mai târziu, o tânără femeie pozează, curajos, în straie bărbătești, de ofițer – tunica îi îmbracă formele frumoase, chipiul e așezat, șmecherește, pe o sprânceană iar în mâna dreaptă, ridicată a ,,noroc”, ține un pahar cu vin roșu ca buzele ei. O buclă rebelă i-a scăpat de sub chipiu dar fotograful nu așteaptă, așa că ,,Savette”, cum semnează pe dosul pozei, se mulțumește să strângă cu năduf, în mâna stângă înmănușată alb, mănușa geamănă. Și tot ea, un an mai târziu, în ,,haine românești”, sub pomii abia înfrunziți din grădina casei părintești, din Gorgan, într-o zi de sărbătoare, la-ntorsul de la Sfânta liturghie. Zâmbește așa cum în puține poze o face…Încerc să ghicesc, din fotografii, dacă a fost fericită, căci s-o întreb n-am avut niciodată curaj. Aceeași zi de primăvară, cu straie populare alături de alte trei fete și un tânăr bărbat. El îmbrăcat în costum negru, cu cămașă albă și cravată, cu floare albă la rever, cu părul buclat, castaniu deschis, pieptănat pe spate, cu zâmbet cuceritor. Și deodată, am senzația că pătrățelul lucios de hârtie fotografică a surprins o emoție, că mă aflu în fața unei povești…Fotografia e destul de mică, mă uit cu atenție la cei cinci tineri așezați unul lângă altul în fața unei porți acoperite cu un lepedeu…în sfârșit, văd! Ea, cu zâmbet larg, ține mâna pe umărul fetei de alături, el și-a așezat, discret, palma peste mâna ei…prietena zâmbește complice, celelalte două fete, din stânga bărbatului, nu știu nimic…Sunt atât de tineri și de frumoși amândoi, atât de la începutul poveștii lor! Încep să caut alte poze cu ei. Le găsesc! El o ține strâns în brațe, într-o grădină cu pomi înfloriți, dar zâmbetul ei nu mai e la fel…altă poză îmi oferă și deznodământul poveștii – o gaură făcută cu foarfecele mânuit cu ciudă a luat locul bărbatului cu zâmbet prea cuceritor…ea, tristă, își ține mâinile înmănușate pe mânerul umbrelei…iubire de-o primăvară!

În toamnă, o văd zîmbind din nou, elegantă și bine făcută, în pardesiul lung, cu pantofi cu toc, mănuși albe din dantelă și pălărie cu boruri largi. Imaginile curg, ca într-un film mut…la nunta unei vecine, mai norocoasă decât ea, pozând serioasă, cu guler dantelat la rochia-nflorată și cu acordeonul subcomisarului Gabor în brațe, mimând virtuozitatea….În studioul foto Kloos, cu prietena cea mai bună, Leonora lu’ Lenghea, obraz lângă obraz, cu perle la gât și părul strâns sub pălării cu flori la boruri…În vie, la cules, ținându-se cu mâna de-un arac, obosită și cu obrajii pârliți de soarele de început de toamnă.

Rătăcită printre fotografii, o carte poștală de lux, imprimată la tipografia ,,Rob. Kathmann & Co.”, în Leipzig, înfățișând în culori pale doi tineri îndrăgostiți. Pe spate, ștampila ștearsă parțial indică locul din care a fost expediată: ,,Gara Ploești”. Sub timbrul poștal de 5 lei cu regele Carol I, stă scris cu o caligrafie impecabilă: ,,Domniei sale Domnișoarei Bojiță Elisabeta, Strada Legiunei No. 23, Sebeș Alba, Transilvania”. Să fie oare același bărbat cu floare albă la rever și zâmbet cuceritor? ,, 5 april ‘940. Ce frumos privește acest cavaler la iubita lui, doar eu sunt departe și nu pot să mai privesc. Cu drag, L.” De data asta, mâna cu foarfecele răzbunător n-a mai putut merge până la capăt, stă mărturie marginea crestată sub numele lui. Regrete tardive? Emoții reprimate cândva și renăscute acum? Unele secrete sunt menite să rămână așa…

Preferata mea (și-a ei, căci a mărit-o și a înrămat-o) e fotografia făcută pe când era de 24 de ani. Pe spatele ei stă scris cu cerneală neagră: ,,Amintire. Dacă timpul ce va trece te va face a mă uita, lasă o lacrimă să curgă pe fotografia mea, cu drag și nu mă uita, Veta. Sebeș 17 martie 1941.” Și timpul a trecut… aducând cu el, un an mai târziu, pe bărbatul care-i va sta alături, la bine și la greu, vreme de 62 de ani – Lazăr Burța.

Născut în Tinca, județul Bihor, de-un leat cu bunica Elisabeta (1917), Lazăr a ajuns în Sebeș prin repartizarea lui ca maistru la unitatea militară, imediat după absolvirea Școlii de maiștri militari ,,Arsenal” din Sibiu, cu gradul de sergent major. Și cum, în vremea aceea tulbure dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, ofițerii concentrați în Sebeș erau găzduiți de localnici, Saveta îl cunoaște pe Lazăr chiar în curtea părinților Avram și Elena Bojiță. Cei doi îl plac imediat pe tânărul bihorean care se dovedește a fi harnic și săritor, cinstit și credincios, însă cam timid și simplu pentru gustul fetei lor. Nunta e grăbită, căci România e în război iar un militar se putea aștepta oricând să fie trimis pe front. Fotografia care-i înfățișează pe miri și o parte dintre nuntași e datată 5 ianuarie 1942. Îmbrăcată după moda reginei Maria, cu văl lung și alb, atât de fin că părea țesut din pânza unui păianjen, ținut strâns pe frunte de o diademă, mireasa ședea serioasă, poate melancolică, alături de un mire chipeș și mândru tare de frumusețea nevestei lui. Nașii, care-i încadrau pe miri, aveau aer aristocratic, ea asemeni unei nobile franțuzoaice, cu părul negru lucios, cu cărare pe mijloc, cu rochie lungă și neagră, cu guler înalt din dantelă, cu ochii mari, albaștri, și zâmbet cald, conștientă de frumusețea ei, el cu mustăcioară a la Rudolf Valentino, frezat, cu briantină-n păr, de-o eleganță și atitudine atent căutate. Neamuri în straie românești, ușor stinghere, așezate la margine de grup poate de un fotograf snob, poate de voința unui nuntaș, rude în haine ,,orășenești”, cu pălării de fetru fin, decorate cu panglici și pene, așezate pe frunte ori cocoțate pe creștet și cu voaleta acoperind ochii, bucle atent aranjate cu drotul ori strânse, simplu, sub chișchinăul negru, blănuri, mănuși din dantelă, poșete din piele fină ținute, aferat, sub braț, străiți țăsute, nasturi argintii, bunghi de os, fulare de mătase albă ori ștrencănite de muiere, din lână văpsită în casă, priviri vesele, prea vesele, triste, circumspecte ori mândre, ochi aprigi, ochi blânzi, ochi scoși cu vârf de foarfece, într-un gest vindicativ, copilăresc, după o ceartă a miresei cu cea mai mare, prin urmare mai deșteaptă, dintre surorile mirelui. Tablou de nuntă – amestec alb-negru de chipuri și emoții, imagine patinată de vreme a unuia dintre momentele de căpătâi din viața oricărui om.

Și drumul Savetei prin viață se schimbă. Se mută în casa ei – darul căpătat la uspăț de la tatăl Vramu, gospodar înstărit, cu trei perechi de cai, boi, care, pământuri și acareturi muncite cu sudoare, dinainte de răsăritul soarelui și până la apus. Nu putea să-și lase mezina să se ducă departe, așa că i-a rânduit casă pe aceeași uliță.

Altă poză… bunicii mei, tineri însurăței, în grădină, în primăvara de după nuntă. El o privește mândru, strângându-i protector mâna sub brațul lui, în timp ce ea privește în zare, bățoasă în rochia plisată, cu buline albe, și cu o vulpe cu coadă stufoasă și ochi mirați din sticlă, atârnând pe brațul drept. Prea eleganți pentru decorul în care pozau, probabil după moda vremii ori a locului, umbrele celor doi se contopeau într-una singură, întinsă la picioarele lor, pe pământul reavăn. Și iar imaginile curg, părând să ignore zbuciumul vremurilor…primul copil, Elena, țipând ca din gură de șarpe în brațele mamei ei, înconjurată de zâmbetele fericite ale părinților și bunicilor materni…apoi Lenica la vârsta primilor pași, gătită pentru poză în rochiță aidoma celei a mamei, strângând păpușa în brațe și părând că vrea să scape de fulgerarea blițului. Alături de ea stau mama și tata și frățiorul cel mic, Alexandru, bucălat și blond, cu ochi rotunzi și blânzi, cu jucăria lui zdrăngănitoare. Trei ani mai târziu, cei doi frați îmi zâmbesc timid, dintr-o mare de capete de copii, cu șorțulețe și bonete albe. Grădinița de pe strada V. I. Lenin, strângea laolaltă, în toamna anului 1948, nu doar copii români, ci și câțiva sași și mai puțini unguri, toți în număr de 65. Sandu se ține mereu aproape de sora mai mare, Lenica, dar îl ia întotdeauna, în jocurile lor, pe cel mai bun prieten, Rolf. Chemat să imortalizeze momentul, fotograful așază în față copiii mai înalți, pe doamnele educatoare Câmpean și Rusu în mijloc, apoi pe cei mai mici pe bănci lungi din lemn puse una peste alta și ținute de femeile de serviciu pentru a nu cădea vreunul dintre copii. Zâmbesc toți, e sărbătoare, și tovarășele sunt parcă mai îngăduitoare cu copiii mânjiți pe dește cu plastilină.

Întors de pe front, din Rusia, unde luptase cu nemții și cu dorul de familia lui, Lazăr se simte binecuvântat când Veta îi mai dăruiește un fiu, Lazăr, alintat Puiu. Toți cinci mă privesc acum din fotografia făcută prin 1959, în timpul unei plimbări în parcul din centrul Sebeșului. Elena e domnișoară acum, înaltă și subțire ca tatăl ei, cu părul buclat moștenit de la mama, timidă și delicată ca o floare albă. Sandu, cel mai mare dintre băieți și tatăl meu, are 16 ani și un chip deschis, cu trăsături frumos desenate și părul înnobilat cu o șuviță albă, încă de la naștere. Pe iarbă, stă așezat șmecherește mezinul Puiu, în sacou și pantaloni până la genunchi, cu picioarele prea subțiri de pe care alunecau spre glezne ciorapii trei sferturi. Nimic pe chipurile lor nu trădează greutățile prin care au trecut cei doi soți în anii în care războiul i-a separat.

Caut în maldărul de fotografii pe cele cu bunicul meu în vremea când războiul l-a îndepărtat de familia pe care și-o făcuse în Sebeș. De la unitatea militară din oraș, Lazăr este trimis, având în subordinea sa câțiva soldați, la unitatea militară din Zalău. Acolo își întâlnește fratele mai mare cu 10 ani, Alexandru, aflat și el, tot sublocotenent, în drum spre frontul din Cehoslovacia. Bucuria întâlnirii se cerea păstrată de memoria fotografică, așa că cei doi intră în studioul ,,Foto Elite Peter” și pozează în mantalele lungi, cu armele în tocuri, cu cizmele grele de noroi, obosiți dar bucuroși de nesperata întâlnire. Cât de frumoși erau, ce dureros de tineri! De fratele bunicului s-a vorbit întotdeauna în șoaptă,            era oaia neagră a familiei și tocmai de-asta eram fascinată de figura lui. Înalt, cu părul de un blond nordic și ochi albaștri ca cerul de vară, cu trăsături parcă tăiate în piatră, se lăsa cu greu citit în suflet. Un sfinx înalt și blond care atrăgea oriunde și oricând atenția prin simpla sa prezență.

Când Alexandru a devenit, din convingere, membru activ al Partidului Comunist din România a dat o grea lovitură tradiției de țărăniști păstrată, din tată-n fiu, în familia sa. Când PCdR-ul a fost declarat ilegal de guvernul liberal,în ’24, toți din familie au avut de suferit: tatăl e închis de legionari și bătut ca să mărturisească unde se afla Alexandru, fugit cu alți comuniști Dumnezeu știe pe unde; de frică, soția lui își lasă cei doi băieți, de 3 și 4 ani, în grija unor vecini și doarme câteva nopți, pe un ger cumplit, ascunsă într-un șopron din satul vecin. Câteva luni mai târziu, moare din pricina bolii cauzate de frigul răbdat. Alexandru e însă prins și închis, vreme de mai bine de un an, la Doftana, în 1936. La ieșirea sa din închisoare, se specializează în radiochimie și viața lui pare să decurgă lin până la izbucnirea războiului când este trimis să lupte pe fronturile din Cehoslovacia, Polonia și Franța. Când comuniștii ajung la putere, aceștia nu uită loialitatea lui Alexandru. Este trimis la facultate, în Rusia, de unde se întoarce ca specialist în cercetarea uraniului și se angajează la sovromul de la Ștei. Tatăl meu își amintește și acum de lungile nopți în care Alexandru se certa cu fratele care-l acuza că-i ajută pe ruși să fure uraniul românesc. Ura bunicului meu față de comuniști nu s-a stins câtă vreme a trăit, mereu a sperat în reîntoarcerea regelui Mihai și nu și-a iertat fratele mai mare pentru suferința adusă familiei. Tata îmi povestește cum, vreme de două săptămâni, unchiul Alexandru a fost găzduit de fratele său, în Sebeș. Venise împreună cu o echipă de ruși și cu un laborator de cercetare mobil să testeze solul din zona Pianului, unde se auzise că s-ar afla uraniu.

Altă fotografie îl înfățișează pe bunicul, concentrat la Bacău, cu Batalionul 3 Pontonieri- Râuri, alături de un camarad, în vremuri de pace primar al unui sat de dincolo de Prut, ciocnind ouă roșii în ,,ziua întâi de Paști”. Pe spate, bunicul scrisese grăbit, cu creionul chimic: ,,Dragă Vetă, îți trimit o fotografie cu un prieten, țigan și primar de sat în Făgădău, în ziua întâi de Paști. Prietenul Faur Ștefan îți poftește voie bună și sănătate.”

Privesc fotografiile bunicului, trimise acasă de pe front și-mi amintesc de poveștile lui despre ruși, și despre nemți, și despre dorul de casă, despre iernile grele din Crimeea, când i-au degerat urechile și degetele de la picioare, despre un pumn de sare cumpărat cu o pereche de bocanci smulși din picioarele unui soldat mort. Povești care atunci, în vremea copilăriei și adolescenței mele, mi se păreau prea lungi și cumplit de plictisitoare, le ascultam fără să le aud, pândind sfârșitul lor cu nerăbdare. Acum aș da orice să mai am măcar o zi cu bunicul, să-i ascult cu întreg sufletul poveștile și să-l rog să mă ierte că n-am știut să-l prețuiesc așa cum merita, așa cum merită prețuiți toți bunicii din lumea asta pieritoare.

Nu pot încheia drumul meu printre amintiri fără să vă spun și povestea celei mai vechi dintre fotografiile din sertarul bunicii. În anul 1921, fratele străbunicii, Gherman Dumitrescu, trimite acasă, în Sebeș, o fotografie făcută fiului său vitreg, în vârstă de 14 ani, în fața casei lor din America, notând: ,, Această fotografie represintă pe fiul nostru Ionelu în etate de 14 ani și care umblă la școală, în present pe clasa întâia, se înțăleje, anul prim în liceul de aicea. Elu trebue să umble la școală până va fi de 18 ani, dacă eu voiu fi sănătos. Vă salută pe toți și toate, Ionelu I. Opincariu”. După moartea soției sale, Gherman trimite carte acasă, în Sebeș, în care-o roagă pe sora lui, străbunica mea, să-i găsească o fată tânără și în putere cu care să se însoare, căci era încă tânăr la cei 38 de ani. Avea o fermă de păsări în Helena, statul Montana, îi mergea bine dar casa și ferma aveau nevoie și de o mână de femeie. Altă fotografie îl înfățișează pe Gherman alături de tânăra mireasă pe care sora și cumnatul său i-au găsit-o repede, căci care tânără din vremea aceea nu visa să ajungă în America? Ea, frumoasă ca o cadră, stă mândră alături de soțul ei, sprijinindu-și mâna stângă înmănușată pe umărul lui. Vălul lung, din dantelă, coboară pe fruntea albă, acoperind ușor sprâncenele frumos arcuite, până aproape de ochii migdalați, de culoare deschisă. La gât poartă două șiraguri lungi de perle iar rochia care ajunge numai până deasupra gleznelor lasă să se vadă ciorapii albi și pantofii cu toc și baretă. Faldurile nu foarte bogate ale rochiei din mătase sunt strânse pe șolduri cu un cordon lat care se închide cu un trandafir din mătase, în partea stângă. Buchetul, așezat artistic la picioarele miresei, strânge laolaltă mireasmă dulce de trandafiri albi, miros amar de crizanteme și parfumul delicat al câtorva crenguțe de cireș înflorit. Mirele pare înțepenit în costumul negru, cu vestă și cămașă albă cu papion. La rever are prinsă o coroniță mică, din argint, iar mâna dreaptă înconjoară mijlocul miresei. Mănușile lui albe dau o notă aparte, de distincție. Se poate citi fericirea în ochii lor. Știu din poveștile bunicii că cei doi au avut un fiu care, la absolvirea liceului, pleacă într-o excursie-cadou de la tatăl lui, în Australia. Înțepat de o insectă, se îmbolnăvește și moare la scurtă vreme. Doborât de durerea de a-și pierde unicul fiu, Gherman își vinde ferma. Anul 1951 îl găsește singur, părăsit de tânăra soție, plecată cu un ofițer al marinei americane. Poza datată 9 august, îl înfățișează îmbătrânit și obosit: ,,Fotografiat în front (față) la cassa mea, la al 68-lea an de bătrân, eu, Gherman Dumitrescu, vă facu puțină bucurie cu fotografia asta care mă arată cum umblu prin casă și prin curte, printră 14 găini care le mai am. Odată, am avut 200 dar le-am vândutu.” Odată…

 

Oamenii își așază frumos, în albume ori în sertare, crâmpeie de viață, sperând că le salvează din calea timpului necruțător. În zbaterea necontenită, căutăm mereu lucruri de care să ne agățăm – obiecte dragi, fotografii în care timpul a încremenit în clipe sublime. E timpul să cotrobăim prin sertare cu fotografii, prin sertarele sufletului nostru.

 

Pasărea de fier

 

 

 

Apa de mămăligă dăduse în foc și ea se uita, pierdută în gânduri, pe fereastra îngustă ce dădea spre grădină. Stătea cu ochii căscați a mirare, cu ulcica plină cu mălai în mâna încleștată și încerca să găsească un răspuns. Nu-i pusese nimeni, încă, vreo întrebare dar ea știa că, într-o zi, va trebui să dea un răspuns. Ce fusese în capul ei când a găsit-o în pădure? Trebuia s-o lase acolo să zacă răsucită și agățată de cetină până ar fi putrezit și nimeni n-ar mai fi putut să știe ce-a fost… Dar nu! A trebuit ea să lupte din toate puterile slăbite de teamă și grabă ca s-o strângă într-o boccea mare, cenușie, s-o încingă de-a curmezișul cu sforile groase cât degetul, argintii, și s-o târască după ea, până acasă. Degeaba s-a opintit să ridice povara pe spinarea calului cu care urca și cobora aproape zilnic cărăruia ce ducea din Bârzana până hăt departe, pe culmile ce străjuiau Valea Frumoasei.

A așteptat la marginea pădurii de brad, ascunsă după trunchiul unui copac, să se lase întunericul și să-și mai tragă răsuflarea. Știa că, dacă are s-o vadă cineva cărând povara și împiedicându-se la tot pasul, s-ar fi apropiat de ea, ar fi cercetat-o, ar fi vrut să știe unde, cum și ce a găsit ea în pădure. Până acum, a ascultat nepăsătoare zvonurile despre parașutistul misterios care a căzut din cer pe undeva, prin munții Sebeșului, și a dispărut fără urmă. Unii șopteau că, de-ai fi știut unde să cauți, l-ai fi găsit….și ridicau, complice, dintr-o sprânceană, înclinând capul într-o parte. La Jina credeau ei că se ascunde bărbatul, căci războiul încă nu se isprăvise iar el în foc nu s-a mai întoarce veac! Numai bunul Dumnezeu știe cât l-a ros, ca un vierme ticălos, dorul de casă, numai Domnul știe, care îl scăpase din mare primejdie cu o pânză zdravănă croită dibace în formă de clop.

,,Le arde de povești încâlcite, se vede că-s hodiniți!”, bombănea Măria lu’ Catelina, ocolindu-i pe cei care își dădeau cu presupusul în fel și chip despre unde-o fi avionul căzut ori măcar parașuta cu care-și scăpase jinarul viața. Ea însă își vedea de treburile ei de muiere cuminte și harnică. Mai era și năcăjită, lucra dinainte de răsăritul soarelui și mult după ce asfințea, căci Domnul i-a dat șapte copilași cu omu’ ei și de toți căuta să aibă grijă cum putea mai bine, fără să se plângă.

Ajunsă acasă, legă calul în grajd și se uită la pânza parașutei. Unde s-o pună ea bine acum? Era musai s-o ascundă de copii, cine știe ce blăstămății de jocuri scorneau și-ar fi prăduit bunătate de pânză. Socotea să le croiască din ea straie, căci era mană căzută cu adevărat oblu din cer. Erau săraci de-și mâncau de sub unghii și femeia se bucura de darul acesta căci bani ori bucate cu care să cumpere haine atâtor copilași nu aveau. ,,În pod! Acolo trăbă să sui pânza!” își spuse femeia în gând. Acum știa că omului ei trebuia să-i spună, căci are s-o întrebe cum făcuse ea rost de straie noi pentru copii, dar mai ales trebuia să-i spună pentru că singură nu putea sui povara în podul casei. Numai că-și cunoștea ea bine bărbatul și știa că un păhăruț de ghinars  lesne îi slobozea băierile gurii. Și cum se frământa ea așa, cu podul palmei acoperindu-și gura de parc-ar fi vrut să-și pună stavilă vorbelor, nici n-a băgat de seamă că Laie s-a apropiat de muierea lui să vadă ce pustia face ea de-atâta vreme în grajd.

…Sfârâitul apei pe tuciul încins o trezi din visare. Turnă mălaiul în ceaun și prinse a învârti făcălețul. Dar gândurile iar o năpădiră…Se întreba acum dacă nu e păcat de bucata aia mare de pânză ascunsă în podul casei că zace așa, călcată de șoareci și mâțe. Câtă vreme mai trebuia să treacă până s-o scoată și să croiască niște straie copiilor? Așa a sfătuit-o omu’ ei, să lase o vreme să treacă până s-o coboare din pod. O fi trecut destulă vreme? Dar oare să fi putut Laie să-și țină gura la făgădău? Ori s-a slobozit chiar în sara aia, după câteva păhăruțe? Dacă-i așa, degeaba se mai frământă ea atâta. Cum gată toți de cinat, cum scoboară ea pânza și se pune pe croit. Ba are să-i dea o bucată și vecinei, Ioana lu’ Barbu, că tot șapte prunci i-a dat Domnu’ și ei, că pârliți de săraci erau toți bârzănenii după pustia ceea de răzbel! Și ce dacă se duce vorba că a lu’ Catelina a aflat în pădure o parașută?! Războiul era gata acum și jinarul nu mai trebuia să se ascundă, putea răsufla liniștit în casa lui.

Și vorba s-a dus curând, așa că oameni și muieri au prins a căra de prin pădurile de pe Smida Mare bucăți de duraluminiu din fuzelajul ,,avionului jinarului₺, chingi și curele groase de piele, pânză de in, sfori late cât degetul, tot ce ploaia, soarele și timpul n-au putut distruge din falnica pasăre de fier. Nu era casă în Bârzana să n-aibă în pod măcar o bucată din avionul căzut în munți în toamna lui ’43.

Lenuța lu’ Barbu număra 14 ani și jumătate când bunica ei a încălecat pe cal și s-a dus ea însăși să mai aducă de prin pădure măcar niște sfori ori pânză, că trebuie să mai fi rămas ceva de Măria Catelinii, care, de frică, n-a mai stat să caute. Veta Lucan era muiere dârză, nu se spăria cu una cu două și Lenuței tare i-ar fi plăcut să-i semene. Așa că atunci când tatăl ei o mână singură la stâna din Gura Potecului să ducă vestea morții unui vecin, Lenuța a fost mândră  tare că poate dovedi că-i seamănă bunicii. Numai acum, după 73 de veri, Elena Cutean, nepoata Elisabetei Lucan, se întreabă cu mirare ,,cum nu s-o temut tăicuțu’ să mă trimită el pe mine, o copilă sângură, c-o bâtă ș-un câne, sus pe munte, cale de o jumătate de zi?”. Pesemne că-și cunoștea el bine copila, știa că n-are să-i iasă din cuvânt. I-a arătat în grădină, înainte de a porni la drum, pasul cu care să meargă: ,,nici pre’ iute, să nu te sleiești de puteri, nici pre’ încet, să nu te prindă întunericul în pădure”. Și-a potrivit copila cu plete aurii pasul după cel al tatălui, a apucat strâns sfoara faină tare, argintie ca bruma – sfoară din parașuta jinarului, legată de grumazul câinelui, și a pornit la deal, proptindu-se din când în când în bâta noduroasă. Era dis-de-dimineață și Lenuța urca ,,nici pre’ iute, nici pre’ încet” cărarea prin pădure, până la Coman, apoi până la Stănișoara, și mai sus, în Luncile Prigoanei. Căută cu ochii bradul căzut de care-i spusese tăicuțu’, semn că era pe calea bună. Mult tare nu mai avea până la stâna din Gura Potecului și-și spunea în gând că tare bine le-a rânduit Măicuța Domnului pe toate de nu i-a ieșit ei în cale om rău ori fiară. ,,De-ntâlnești vreun om, i-a spus tata, tu să strângi tare sfoara cânelui, să pui capu’-n pământ și nicidecum să nu ridici ochii la el. Să meri tot înainte și Brâncoveana ț-a fi paznic bun.” Brâncoveana era cățea cuminte, mare și albă, cu ochi blânzi de parcă-ți citeau în suflet. Tare dragă îi era Lenuței lu’ Barbu!

Trecuseră patru ceasuri de când soarele stătuse la mijlocul cerului când Lenuța și Brâncoveana ei au zărit, printre cetini, ocolul în care era stâna. Era vremea mulsului și muierile rânduite băcițe au dat strigăt mare când au văzut-o, căci numai când era bai la vale venea cineva pe neașteptate. ,,La cine-o venit moartea, Lenuță? – La tine, Mărie!”, a dat strigăt înapoi fata. Și Mărie n-a mai scos o vorbă, nici lacrimă n-a curs pe obrazul ei. S-a dus la Domnu’ tăicuțul ei bun și-acum ea are să se coboare în Bârzana să-l privegheze și să-l ducă la groapă. Îndată a lăsat canta cu lapte, și-a legat strâns cârpa pe cap și-a suit pe cal. Nici om rău, nici fiară n-are s-o oprească din drum. Drum greu, în întuneric, a străbătut una cu calul, până la vale, unde-a ajuns în inima nopții, înainte de cântatul dintâi al cocoșilor. Lenuța a rămas la stână în locul Măriei, fata mortului, să mulgă oile și să facă brânza vreme de patru zile. Și la întors, ca să-și alunge urâtul, a prins a cânta cum făcea tăicuțul când mergeau ei doi călare, de la Bârzana în Cărări. Așa fain cânta el atunci încât copilei îi venea să plângă, numai că-i era rușine, și-acum gândea că tare-i fericită că tăicuțul ei trăiește, că-i om mândru și fălos și ea-i semăna la chip și fel.

…Asta-i povestea cu parașuta jinarului și avionul căzut sub Vârfu’ lui Pătru, ajunse din înaltul cerului în podurile caselor din Bârzana. Adică uite-așa, o mândră pasăre de fier ce-nfrunta focul războiului, a fost răpusă nu se știe cum, apoi fermecată de mâna omului, a continuat să trăiască sub noi înfățișări: o roată de scos apa din fântână, cercuri pentru putini, piepteni de păr, suveicuțe, prăsele. Suveicuța argintie, frumos crestată de mâna dibace a lui Ilie, din Șugag, o mai are și azi Elena Cutean, redevenită, preț de-o poveste, Lenuța, copila bălaie a lui Simion Barbu.